Discul muzical analog

Pentru comparaţie în imagine puteţi vedea două discuri de vinil (unul de  30 de cm şi unul de 17,5 cm),  iar în dreapta sus un disc digital sau C.D.

Placa sau discul muzical analog e un mediu de stocare a sunetului, constituit dintr-un disc plat, ce conţine un şănţuleţ în formă de spirală, şănţuleţ ce începe redarea sunetului de la marginea discului spre interior. Discul muzical are diferite diametre, pornind de la 13 centimetri până la „marele” L.P. (Long Play) de 30 de centimetri, viteze diferite de rotaţie (de la 16 rotaţii pe minut până la peste 90 de rotaţii la discurile mai vechi din secolul XIX), şi mai sunt descrise şi prin numărul de canale audio redate de disc (adică discuri mono, stereo, cuadrofonice, etc.). Discul analog, a constituit pentru cea mai mare parte a secolului XX principalul mediu de stocare şi redare a muzicii, indiferent de gen (clasică, vocală, instrumentală, „uşoară”), înlocuind complet din 1920 vechiul cilindru de fonograf, ce fusese inventat în 1877 de Thomas Edison. Dar, după 1982, odată cu apariţia discului digital (aşa-zisul C.D.), discul analog a început să dispară de pe piaţa 


vânzărilor muzicale, fiind depăşit complet de noua tehnologie digitală începând cu anul 1991. Cu toate acestea, vânzările de discuri, mai ales de vinil (material introdus în fabricarea discului analog încă din 1931), au cunoscut un adevărat reviriment după 2008, când s-au vândut pe piaţă aproape 2,9 milioane de discuri, în acel an pentru prima oară discurile clasice având o vânzare crescută de la declinul din anii 90 ai secolului trecut. În prezent, se fabrică şi se comercializează discuri de vinil, ce sunt cumpărate mai ales de D.J., colecţionari şi melomani (în afară de prima categorie, celelalte două spun că ei cumpără mai departe muzica imprimată pe discul de vinil pentru că ar avea o calitate mai bună la redare decât muzica de pe c.d.-uri).

Fonograful lui Thomas Edison

Emile Berliner şi gramofonul său

Primele discuri, ce erau făcute din cauciuc dur (material folosit la fabricarea lor în perioada 1889 – 1894) au fost produse pentru prima oară în S.U.A. de Emile Berliner (un evreu de origine germană născut la Hanovra în 1851) ce a inventat şi gramofonul în acelaşi an, adică 1889. Aceste discuri aveau 13 cm în diametru, o calitate a sunetului destul de slabă, gramofonul ce reda sunetul de pe disc era acţionat manual cu ajutorul unei simple manivele, iar viteza acestui disc era de aproximativ 70 de rotaţii pe minut. Până în 1894, compania lui Berliner numită Gramophone Company (după numele aparatului de înregistrare şi redare a muzicii) a produs mai multe feluri de discuri cu viteze variind între 60 şi 130 de rotaţii pe minut (mai departe în articol voi scrie prescurtat această unitate de măsură, adică rpm). Doar după câţiva ani, şi anume în 1897, un asociat al lui Berliner, pe numele lui Eldridge R. Johnson, a inventat un gramofon am putea zice semiautomat, ce nu mai învârtea discul cu ajutorul manivelei, deci depinzând de viteza cu care învârtea manivela cel ce asculta discul, ci acest operator învârtea o manivelă ce era conectată la un arc ce apoi elibera energia astfel înmagazinată, făcând să se învârtă discul pe platanul gramofonului la o viteză constantă de 78 rpm. Întrebat ulterior, de ziarişti, de ce această viteză a fost  aleasă pentru ascultarea discului, Berliner a răspuns că nu a fost o alegere intenţionată, ci de fapt s-a nimerit ca primul din prototipurile noului gramofon să aibă această viteză şi apoi, la producţia de serie, poate şi din comoditate s-a hotărât să se păstreze această viteză pentru ascultatea discurilor.

Începând cu anul 1895, discurile erau fabricate din alt material, un compus pe bază de şelac, ce a devenit materialul standard de fabricare a discurile muzicale pentru aproape 60 de ani de atunci încoace. Şelacul e o răşină naturală produsă de o insectă din regiunile tropicale, insectă ce trăieşte pe nişte copaci din India şi Thailanda. Formula exactă a materialului folosit pentru aceste discuri era diferită în funcţie de producătorul acestuia, dar, de obicei, se compunea din: o treime şelac, două treimi „praf” fin de minerale (ardezie şi calcar), la care se adăugau fibre de bumbac (pentru a asigura coeziunea materialului) şi puţin indigou pentru a da culoare neagră discului (până nu s-a introdus indigoul în compoziţie discurile ieşeau colorate gri sau maro, culori considerate de producători complet inatractive). În ţările dezvoltate discurile s-au fabricat mult timp din şelac, chiar după apariţia pe piaţă a vinilului în 1931, până în anii ’50 ai secolului trecut (adică XX), iar în ţările aşa-zisei lumi a treia, chiar până în anii ’60.

Discuri din şelac, fabricate în 1908 la Hanovra, de o sucursală a Victor Talking Machine

Aceste discuri din şelac, ce s-au fabricat în S.U.A. până în 1948, au avut diferite dimensiuni de-a lungul timpului, dar toate aveau o viteză de redare de 78 rpm. Astfel cele apărute în 1895 aveau 12,5 cm în diametru, începând din 1899 au crescut la 17,5 cm în diametru, iar din 1903 companiile Columbia, Victor Talking Machine şi Brunswick (principalele companii ce fabricau discuri la începutul secolului XX) au produs discuri şi de 25 şi 30 de cm în diametru. Cele de 25 de cm conţineau câte 3 minute de muzică înregistrată pe ambele părţi, pe când cele de 30 aveau câte 4 – 5 minute pe fiecare parte a discului. Cele mai populare, şi bineînţeles şi cele mai vândute în prima jumătate a secolului XX au fost discurile de 25 de cm, dar din cauză că pe ele încăpea doar 3 minute de muzică, toate melodiile au trebuit să se „adapteze” acestei cerinţe, şi de aceea aproape toate melodiile de muzică uşoară lansate în acea perioadă aveau cel mult 3 minute, rar unele din aceste melodii aveau 4 minute şi jumătate, şi de obicei atunci erau înregistrate pe discurile de 30 de cm. Acest neajuns va fi ulterior rezolvat în 1948 odată cu lansarea primelor discuri LP (Long Play), ce aveau o viteză de redare mai mică (33 rpm), dar puteau conţine până la 52 de minute de muzică. Unele melodii, mai lungi, cântate de Frank Sinatra au fost înregistrate de exemplu, în 1946, prin folosirea discurilor de 30 de cm, prin folosirea ambelor părţi ale discului, pentru o singură melodie. Astfel, cântecul respectiv începea pe partea A a discului şi se continua pe partea B, dacă ascultătorul vroia să-l audă în întregime. În anul 1930, apare pentru prima oară şi termenul clasic de Album, ce însemna atunci o colecţie de discuri ce conţineau mai multe melodii ale aceluiaşi cântăreţ, sau uneori melodii de acelaşi gen, ambalate împreună într-un plic de carton cu mai multe buzunare, ce puteau fi astfel puse pe un raft sau într-o bibliotecă fără riscul de a se sparge (chiar dacă ele cădeau de pe raft nu se spărgeau fiind protejate de ambalaj). Majoritatea acestor albume erau formate din 3 sau 4 discuri, înregistrate pe ambele părţi, ce conţineau astfel 6 sau 8 melodii per album. Pe coperta din faţă a albumului erau deja desenate adevărate opere de artă realizate de decoratori sau desenatori specializaţi, iar pe coperta din spate erau informaţii cu privire la muzica de pe discurile din interior.

În anul 1931, compania RCA Victor (succesoarea fostei companii Victor Talking Machine ce fusese înfiinţată la sfârşitul secolului XIX de Emile Berliner şi Eldridge R. Johnson) a lansat pe piaţă primele discuri de vinil (de fapt numele corect al noului material apărut atunci e policlorură de vinil sau PVC, ce are formula chimică C₂H₃Cl). Aceste revoluţionare discuri, pentru acea epocă, aveau 30 de cm în diametru, o turaţie de 33 rpm şi conţineau câte 10 minute de muzică pe fiecare parte a discului. Dar, lansarea acestor discuri pe piaţa americană, aşa de timpuriu, a cunoscut un adevărat eşec comercial, din mai multe cauze, şi anume pentru că discurile erau prea scumpe, încă nu fuseseră realizate şi aparatele care să redea muzica înregistrată pe ele, gramofoanele timpului având acele prea dure, ducând astfel la distrugerea timpurie a discurilor. La începutul anului 1933, RCA Victor a oprit producţia acestor noi discuri datorită vânzărilor reduse, ce ameninţau cu falimentul compania. Cu toate acestea, calitatea mai bună a sunetului înregistrat pe discurile fabricate din acest nou material, i-au făcut pe cei din armata americană şi pe disc-jokeii de la radio să ceară la sfârşitul anilor ’30 reluarea producţiei, şi astfel s-au produs mii de discuri folosite de armată şi cei de la radio, pentru a-şi înregistra unele emisiuni ce erau apoi redate în eter. Astfel a apărut şi termenul de play-back, ce înseamnă redarea unei melodii sau chiar emisiuni ce fusese înregistrată în prealabil într-un studio, astfel cântăreţii şi orchestrele ce cântau o anumită muzică nu mai erau obligaţi să fie în încăperea de transmisie a radioului pentru a cânta acea melodie, de asemenea se puteau astfel înregistra şi interviuri cu personalităţi ale vremii sau chiar discursuri ale acestora cu ocazia unor evenimente istorice. Un exemplu, cunoscut de altfel de istorici, e discursul rostit de regele Mihai I la radio, prin care anunţa ruperea României de alianţa cu Germania şi ieşirea din războiul cu Naţiunile Unite, din data de 23 august 1944. Discursul regelui fusese înregistrat pe un disc de tehnicienii de la radio Bucureşti înainte de ora 20, şi a fost ulterior difuzat pe post la ora 22 fix, când deja regele Mihai I nu mai era demult în Bucureşti, pentru că plecase din motive de siguranţă la o moşie din Oltenia. Aceste noi discuri, realizate la sfârşitul anilor ’30 aveau însă o turaţie de 78 de rpm, exact ca vechile discuri din şelac, puteau conţine până la 6 minute de muzică şi deja aveau diametrul ce va deveni mai târziu clasic, de 30 de cm. Trupele americane, ce au luptat apoi în Europa, au folosit mii de astfel de discuri muzicale, majoritatea din ele fiind primite de la guvern, pentru distracţia din timpul când soldaţii erau în spatele frontului şi se refăceau în „pauzele” dintre lupte.

După război, compania rivală RCA Victor, Columbia Record, a lansat pe piaţă primul album LP de vinil, de 30 de cm, ce funcţiona la o turaţie de 33 rpm. Lansarea albumului s-a făcut într-un cadru festiv, în faţa mai multor ziarişti chemaţi la o conferinţă de presă la New York, în 21 iunie 1948, la sediul companiei. 

Dirijorul american Arthur Fiedler prezintă în februarie 1949 primul pick-up produs de RCA Victor ce folosea discuri de 45 rpm

Nefiind de acord cu noul format lansat de Columbia Record, şi nevrând să le plătească acestora pentru licenţa discurilor de 30 de cm, RCA Victor a lansat propriile discuri de vinil în februarie 1949, ce aveau 17,5 cm în diametru, şi erau redate (de noul pick-up lansat cu această ocazie pe piaţă) la o turaţie de 45 de rpm, discuri ce conţineau doar opt minute de muzică înregistrată. Pentru a fi schimbate mai uşor de noul pick-up produs de RCA Victor, aceste discuri numite şi „single”(pentru că aveau înregistrate doar o melodie) aveau o gaură mai mare în mijloc faţă de L.P.-ul de 30 de cm. În general, noile discuri produse de Columbia conţineau aproximativ 30 până la 35 de minute de muzică, dar la un moment dat  a existat şi unul mai lung de 50 de minute, pe care era înregistrat un album de 15 melodii cântate de Frank Sinatra (albumul mono „A Swinging Affair”).

L.P.-ul de 33 rpm

Single-ul de 45 rpm

După 1950, aceste două tipuri de discuri, L.P. de 33 rpm şi single-ul de 45, au devenit standardul pentru înregistrarea muzicii de orice fel din toate ţările lumii, deşi în ţările lumii a treia s-au mai produs şi discuri de şelac până prin 1960. La început pick-up-urile ce redau muzica nu aveau propriile difuzoare sau „boxe”, majoritatea din ele putând fi conectate printr-un cablu la aparatele de radio ce erau dotate cu propriile difuzoare. În plus, la începutul anilor ’50 discurile erau încă mono, dar spre sfârşitul acestora, deja se fabricau şi discuri stereo, şi tot în acest deceniu al secolului trecut, pentru prima oară în S.U.A. apar primele pick-up-uri stereo, cu trei sau patru viteze (pentru a putea reda mai multe tipuri de discuri, de diferite turaţii, de 78, 45, 33 şi chiar 16 rpm), ce aveau un braţ ce schimba automat discul când acesta termina de redat muzica de pe el. La discurile de 45 rpm, aşa-zisele single-uri, pentru a nu cădea de pe platanul ce învârtea discul, se punea peste gaura mare din mijloc un cerculeţ de plastic sau carton, ce făcea să stea perfect pe platan acest disc. A, şi să nu uităm, aceste pick-up-uri deja moderne, aveau nişte ace mult mai fine, ce nu zgâriau discul în timpul redării, şi de asemenea aveau şi propriile difuzoare, deja stereo. După 1960, producţia acestor pick-up-uri se va generaliza în toată lumea, fabricându-se în număr destul de mare şi-n ţările socialiste, şi chiar şi în cele subdezvoltate. În ţările socialiste, cele mai bune, erau cele fabricate în Polonia şi Cehoslovacia, iar în Romănia s-au fabricat pick-up-uri la Târgu-Mureş.

O încercare de îmbunătăţire şi mai mare a calităţii sunetului înregistrat pe discul de vinil, au realizat-o două companii, una americană şi una japoneză (CBS şi Sansui), în 1971, când au scos pe piaţă câteva discuri cuadrofonice. Pe aceste discuri erau înregistrate patru semnale acustice diferite, prin mixarea electronică a două canale stereo. Dar, aceste discuri dublu-stereo (cum mai erau numite de americani) s-au dovedit a fi un fiasco din punct de vedere comercial, şi de aceea producţia lor s-a oprit după doar câteva luni.

Din 1997, compania japoneză EPLJ produce un pick-up cu laser, ce funcţionează în mod similar cu cd-player-ele sau dvd-player-ele clasice, adică discul de vinil e „citit” în timp ce se învârte pe platanul pick-up-ului de un fascicul laser, nefiind astfel nevoie de contact fizic pentru a reda muzica de pe disc, şi astfel acesta nu se distruge în timp prin ascultarea lui repetată. Dar, acest tip de pick-up nu se găseşte în comerţ, fiind făcut doar la comandă, pentru că el costă „doar” 20.000 de dolari.

Pick-up cu laser

Acul unui pick-up modern, situat la capătul braţului de deasupra discului

Cum spuneam şi la începutul articolului, în zilele noastre discul de vinil se mai produce încă de către marile companii de înregistrări, dar el constituie doar aproximativ 5 – 10% din vânzările mondiale de muzică. Discul de vinil e cumpărat de melomani, colecţionari şi mai nou D.J., plus cântăreţii de muzică hip-hop, pentru care discul se constituie într-un adevărat instrument muzical necesar producerii melodiilor.          

Săptămâna viitoare vă voi delecta cu alte informaţii, despre alt suport folosit la înregistrarea muzicii, şi anume banda de  magnetofon.

Bibliotecar, prof. Florin Miheş.